Procrastinare prin scris

Obligația de a scrie lucrarea de licență m-a făcut să-mi aduc aminte că am blog. Ba chiar mai mult, că n-am mai scris pe el de mai bine de un an. Ce-ar fi să-l aduc la zi , mi-a sunat undeva într-un colț de creier. Ce Dumnezeu, nu e decât ora 1 într-o noapte de marți spre miercuri, în plină sesiune! Procrastination at its finest!,  cum probabil ar exclama orice anglo-saxon respectabil, dacă ar înțelege ce  câmpii bat eu aici la ora asta.

Dincolo de evidenta (lipsă de) gestiune a priorităților momentane, let’s look at the bright side: m-am reapucat de scris, un lucru pe care l-am cam lăsat deoparte în lipsa obligației de a publica articole sub egida Cuzanetului. Ce fac eu acum s-ar putea numi, într-un mod pretențios, „exercițiu de creație nocturnă pentru stimularea capacității creative”. Nu sună ca și cum chiar aș face ceva util aici? Iar de o dezvoltare a capacității creative chiar am nevoie acum. Nu știu cum fac alții cu licența, dar eu m-am blocat undeva după trei sferturi de capitol 1 combinate cu trei sferturi de capitol 2. Mă uit la foile deja scrise, apoi la calendar, clipesc și iar mă uit, văd că a mai trecut o zi și mă îngrozesc. Poate am noroc și undeva pe străzile astea sparte deviază vreun camion cu inspirație, facem contact accidental și mă luminez. Sau poate dacă mă apuc serios de lucru o să i se facă milă cuiva acolo sus de bieții mei neuroni surescitați de sintagma „jurnalism de investigație”. În orice caz, așa nu se mai poate! 

Momentan mă consolez cu gândul că măcar scriu. Mâine poate scriu și ceva util. E trecut de ora 1 într-o noapte de marți spre miercuri, în plină sesiune, iar eu compun un text semi-coerent pentru un blog aproape neutilizat. 

Bine v-am regăsit, locuitori ai blogosferei! Mi-ați lipsit!

Felix, securist iubit!

„Motanel cu parul cret/ Toarna totul din cotet/ El se jura ca nu spune/ Dar hartia e pe bune./ S-o fi pus rau cu puterea,/ Dar si-a scos el, Felix, pielea./ Desi securist versat/ E tot vice la Senat.”

Cazul Voiculescu : mare om, mare caracter, mare circ politic, mare tam-tam mediatic pentru nimic. L-au declarat oficial si irevocabil securist. Si ce-i cu asta? El e nevinovat, dom’le, si pentru ca e nevinovat n-o sa i se intample nimic. In fond ce-ar putea sa i se intample? Oprobiu? Asta nu-l sperie, are un intreg trust de presa in mana. Pierderea functiei pe care o detine in Senat? Si cine, ma rog, o sa indrazneasca sa i-o ia? Colegii de partid? Ponta? Antonescu? Liberalii au renuntat fara remuscari la Mona Musca cand dosarul ei de colaborator a vazut si alta lumina in afara de acea a arhivei Securitatii. Insa „Alianta cu PC este o alianta intre partide, nu una intre oameni” trambiteaza un Antonescu perfect contient de trecutul celui cu care s-a legat iremediabil din iubire de putere.  E o palma dura pentru nou-nascuta alianta ce ar putea cauza traumatisme cranio-cerebrale grave sau o fisura de coloana vertebrala 

Intre timp, Voiculescu isi scuipa in stanga si-n dreapta nevinovatia. Leprelea astea de la PDL vor sa-l discrediteze, el e mai imaculat decat Papa. Drept urmare se va duce la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (nu a drepturilor motanilor, retineti) sa-si faca dreptate desi nu exista lege/regulament/prevedere care sa poata fi invocata in cazul lui. Ceea ce evident uita sa mentioneze Voiculescu este ca Felix a fost salvat o data din borcanul cu smantana si curatat metodic : numele lui a fost suficient pentru a obtine modificarea legii de functionare a Consiliului National de Studiere a Arhivelor Securitatii. Bineinteles, ca intr-un stat de drept si democratie functionala ce este Romania, legea a fost modificata strict in folosul cetateanului. Al cetateanului Dan „Felix” Voiculescu, desigur!

Fericit este studentul când e gol apartamentul!

Deși ai Dacie, ai agățat o tipa cu față de Audi, cu jante tunate, de capacitate cilindrică mare și, mai ales, dornică să parcheze la tine în garaj. Ajungi în cămin, intri in cameră și surpriză : colegii tăi sunt acolo, iar în mintea ta deja răsună un ”La naiba, am dat-o în bară!”. Faci puțină socializare, te mai uiți la tipă, mai faci puțină socializare, te mai uiți puțin la tipă și simți că e groasă rău și începe să te doară. Trebuie să faci ceva urgent, dar ce??

Scenariul numărul 1. Ai nevoie de : banii de buzunar pe câteva zile și colegi de cameră carmoliști.

Îți scoți pe rînd colegii afară din cameră și le spui : „Bă ia bani de-o bere și fă-te că ai treabă vreo oră că am musafiri.” Colegul de cameră e dator să înțeleagă că tu ai niscaiva treabă de instalator care necesită concentrare maximă și să facă un drum pînă la cea mai apropiată crîșmă pentru o lectură. În funcție de dificultatățile tehnice ce apar pe parcurs, lectura se poate prelungi la două sau trei sticle, în contul instalatorului desigur.

Scenariul numărul 2. E necesară o atitudine tupeistă si autoritară. Pentru mai mult efect, poți opta pentru variantea „fluturînd o bardă deasupra capului”.

”Afară, lua-v-ar naiba, că am treaba! Mai sunteți aici?!” După care inviți galant domnișoara să-i faci un tur amănunțit al camerei care ce îți servește drept locuință. Începi cu ușa, imediat după ce ai închis-o, îi faci cunoștință cu masa și cu scaunele, eventual cu podeaua și la sfîrșit cu patul, că doar de asta ai adus-o.  De colegi nu trebuie să-ți faci probleme, nu se vor întoarce decît cu un echipaj complet format din polițiști, jandarmi, eventual mascați și ambulața de la spitalul 9. Dar merită sacrificiul, nu?

Poveste depre visuri scheletice

  La 17 Alina avea prieten și prietene și se pregătea pentru Facultatea de Drept, căci visa să devină o avocată de succes. Apoi, viața ei a început să se învîrtă în jurul tablelor calorice, iar mărimea 0 a devenit singurul ei scop în viață. Acum, la 20 de ani, ea mai are doar o singură dorință : să nu moară.

Pe Alina am cunoscut-o într-o înăbușitoare zi de joi, cînd, năucită de căldura de afară, m-am refugiat în interiorul răcit artificial al unui mare supermarket din oras. Era în acea parte a magazinului unde se întîlnesc produsele înfierate de nutriționiști : raionul cu dulciuri. Tînăra fată din fața mea avea coșul plin cu asfel de produse – prăjituri, torulețe, ciocolată, biscuiți și alte asemenea „delicii culinare” hipercalorice. În timp ce se îndreaptă grăbită spre casă, greutatea coșului albastru devine evidentă și mă ofer să o ajut. 

Singurătatea caloriilor

Acel acasă al Alinei e o garsonieră din Tătărași cu decor minimal și o bucătărie aproape nefolosită, cu pereți plini de poze cu femei supraponderale și animale mari printre mesaje de „încurajare” : „Ești grasă!”, ”Balenă eșuată!”. O oglinda zace acoperită într-un colț „Nu suport să mă privesc! Văd o vacă supraponderală plîngîndu-și de milă!”.Alina e blondă și are ochii albaștri precum cerul primăvară după ploaie. Nu e înaltă, are doar 1,63 m, însă greutatea ei nu depășește 33 de kilograme. E o umbră scheletică a unei ființe umane, o amintire vie a Auschwitz-ului nazist.

Stă singură. Familie nu mai poate spune că are. „Îi văd uneori, dar prefer să n-o fac. E mai bine așa. Pe mine mă doare prea tare să le vad fețele suferinde, pe ei îi doare prea tare să mă vadă așa” îmi spune ea cu ochii în pămînt. Au renunțat să mai lupte, au încercat să o interneze cînd ea avea doar 18 ani, dar fără rezultat. „Leșinasem și m-au dus la spital. Mi-au găsit doctorii o listă întreagă de boli și carențe și a trebuit să mănînc. Atunci am început să vomit.”

Asupra vasului de toaletă

Atacurile de bulimie pot apărea la orice oră, ziua, noaptea, oricînd, la fel de previzibile ca ploile de vară. Toată provizia de dulciuri are ca unic scop satisfacerea nevoii exagerate de a mînca ce apare înainte de atacuri. Mănîncă prăjitură după prăjitură pînă i se face rău, din plăcere la început, apoi de ciudă, iar la sfîrșit, doar ca să poată vomita. Uneori are același ritual zile întregi : mănîncă, vomită, mănîncă, vomită și o ia de la capăt. Tragedia acestui ciclu e însăși existența sa. Totuși, în ultimele patru zile, ea nu a mai avut nici un atac. Însă practic a trăit cu aer, căci dozele de Coca Cola Light și țigările nu intră în categoria alimentelor, nicidecum nu țin de foame.

Singurele alimente pe care reușește să le mănînce fără să sfîrșească în fața vasului de toaletă sunt legumele crude, fără condimente sau ulei. De obicei, le alege cele mai sărace caloric ”castravetele are 30 de calorii, un castravete îmi permit să mănînc”. Dar asta se întamplă doar înaintea unui examen, atunci are nevoie de energie și se abate puțin de la tiparul zilnic. Alina își duce astfele xistența, în umbra Anei și a Miei, denumirile de alint ale celor două afecțiuni de  care suferă.

Blonda de la Drept – varianta super pană

Alina e studentă la Drept în anul al doilea și se pregătește pentru o carieră deși nu e sigură că o sa supraviețuiască pînă atunci. Șansele să se vindece sunt mici, atît de mici încît aproape ai nevoie de microscop ca să le vezi. De trei luni merge la psiholog, dar rezultatele nu sunt așa cum s-ar fi așteptat, pentru simplul fapt că nu prea sunt. „Aș vrea să mă fac bine, dar nu vreau să mă îngraș, nici măcar un gram. Faptul că încă îmi pot controla greutatea mă motivează și îmi dă încredere”. Totuși temerile și-au făcut loc și în mintea ei : „Am 20 de ani și oasele unei femei de 60. Îmi cade părul, pielea mi-e foarte uscată și aș putea face un infarct oricînd. Dar mi-e frică,  nu vreau să mor!”Moartea privită în față îi întunecă chipul, îi umbrește ochii și îi alungă zîmbetul palid.

Singurii prieteni pe care îi mai are sunt asemeni ei și nici măcar nu pot și puși la plural. „Prietena pe care o mai am e anorexică de cînd avea 13 ani. De cei vechi nu mai știu nimic, au renunțat la mine cum am renunțat și eu la ei. Viața mea e asta!”

Cronică rock'n piți

După o reţetă de bucătărie românească la fel de autentică ca melodiile lui Guţă s-au amestecat într-o precisă ordine aleatorie următoarele : una bucată adolescentă de aproximativ 15 ani, cu freză emo, ochelari de soare tip aviator şi accesorii roz din plin şi un concert cu tentă pronunţată de rock al trupei Iris. Spre disperarea mai multor fani ai genului prezenţi la degustat, lucrurile s-au potrivit cam cum se potrivesc nucile şi pereţii în condiţii de gravitaţie normală. Dacă tot s-a nimerit acolo, fata a ţinut morţiş să facă un studiu vizual al celor care, din lipsă de ocupaţie „mondentară”, vin să dea din cap pe acorduri de chitară. Şi pentru a fi sigură că nu ratează nimic, a adoptat o poziţie fixă a corpului însoţită de o poziţie la fel de imobilă a ochelarilor de soare pe care îi purta preventiv seara, ca nu cumva să orbească de la iluminatul stradal. În această poziţie de sfinx a stat vreme de două melodii consecutive fixînd cu privirea două fete prinse în frenezia fluturatului de plete. Când a considerat că nu mai e mult până să se găsească cineva care să-i mute ochelarii spre privelişti de caldarâm, a dispărut ca prin farmec din raza vizuală a scenei. Nu de alta, dar pierdea noutaţile din Poveştiri de seară dacă nu ajungea repede acasă.

Dormi copile, dormi! Alcoolul zace în tine...

Din drum, clădirea se vede puţin, e înconjurată de ziduri înalte şi de multă verdeaţă. Pe o bancă din părculetul interior un adolescent priveşte atent la cum se agită la picioarele sale un grup de furnici printre fărâmăturile de la baclavaua pe care tocmai o mâncase.  E brunet, tuns scurt şi are nuanţa aceea de piele puţin măslinie, atât de caracteristică grecilor. Ochii îi sunt ca nişte slabe licăriri undeva în fundul cutiei craniene, flancate de semicercuri violet căpătate în nopţi de nesomn. Prin uniforma de spital transpare o imagine de fotomodel înfometat : poţi să-i numeri oasele coasta cu coasta si vertebră cu vertebră. Mâinile ce i se odihnesc în poală au un uşor tremurat, abia perceptibil. Are aproape 16 ani,  dar când se prezintă apare un contrast şocant între vârsta lui şi motivul pentru care e internat : „Mă numesc Nikos şi sunt alcoolic” . O simplă propoziţie ce a devenit cartea lui de vizită şi nici nu-şi aminteşte să fi fost altfel vreodată.

Copilăria lui a fost un lung şir de ore inconştiente, de momente vagi în care îşi auzea părinţii ţipând prin alte camere, de zgomote de mobilă prabuşită şi geamuri sparte. O singură amintire e bine definită şi constantă : cana cu lapte.  „Mama îmi pregătea seara lapte cum ştia ea şi adormeam foarte repede. Eram fericit când mă chema în bucătărie, avea un gust foarte bun”. Părinţii săi au avut o căsnicie cel puţin nefericită, se certau din orice, de la o cană spartă, de la mâncarea servită la cină sau de la o privire aruncată mai nu ştiu cum. Nikos era mereu prins între ei şi pentru a-l proteja mama sa îi punea alcool în lapte, „de obicei era whisky" îmi spune el. Astfel, beat până aproape de comă, copilul de atunci adormea imediat, fără să înteleagă prea multe din ce i se întampla sau în ce fel de familie trăia. „Ţin minte că ma trezeam câteodată şi îi auzeam cum se ceartă. Mai ales mama ţipa si plângea. Tata doar înjura cum îi venea pe moment, şi o lovea... cred că des...tot timpul era plină de vânătăi.”

„Mă simţeam fericit cu sticla pe jumătate goală”

Relaţia sa cu alcoolul a început devreme, la vârsta la care începea să conştientizeze şi să facă corelaţii, "aveam vreo trei sau patru ani". În timp s-a obişnuit atât de mult cu alcoolul încât laptele preparat de mama sa a încetat să mai aibă efect. Nu mai putea să doarmă, starea de somnolenţă continuă a fost înlocuită cu agitaţie, nervozitate şi mâini tremurânde. Devenise dependent. A început să-şi ia singur sticlă după sticlă din dulăpiorul cu băuturi. Whisky, ouzo, votca, orice avea mai mult de 30% alcool era bun. Părinţii nu s-au alarmat, de fapt nici nu observaseră că dispăreau mai multe sticle ca de obicei. „Era ok, mă lăsau în pace şi îmi era bine. Ei erau plecaţi mai toata ziua la muncă, iar când veneau se certau întruna. Mama cred că era mulţumită că nu asistam la ce se petrecea în casă. Iar eu mă simţeam fericit când eram singur cu sticla pe jumătate goală. E o stare de bine pe care n-am mai avut-o de mult” şopteste printre buze, aproape ca un oftat.

Normalitatea lui nu e normalitatea acceptată

Cu vreo jumătate de an în urmă a fost nevoit să se mute la bunica sa pentru o perioadă, părinţii lui plecaseră într-o călătorie în străinătate şi nu au vrut să-l lase nesupravegheat acasă. „Ea ştia că beau lapte ca să pot dormi şi in prima noapte acolo mi-a pregătit o cana cu lapte cald. Am luat o gură şi i-am zis că n-are gust pentru că întradevăr nu avea. Am luat sticla ei de ouzo din dulap, mi-am turnat  în cană şi i-am explicat că ăsta e modul în care mi-l prepara mama ca să adorm. Stătea şi se uita la mine cu ochii mari şi fără să se mişte, iar asta m-a speriat, nu înţelegeam ce i se întâmplă”. După ce şi-a revenit din şocul iniţial, mama tatălui său a început să dea telefoane. Aşa a ajuns el aici, într-o clinică de dezalcoolizare, unde, sub îndrumarea unui psiholog, a început programul de 12 paşi pentru a-şi depaşi boala. Cel mai greu i-a fost să recunoască că are o problemă : „Aşa sunt de când mă ştiu, mi se spunea că am şanse să fiu normal din nou, dar alcoolul era normalitatea pentru mine. Şi încă mi se pare că ar trebui să fie. De când sunt aici, nu mă mai simt niciodată fericit...”